Catalog produse
Informatii

Alaturi de dvs

Întreaga învățătură a Bisericii noastre Ortodoxe, fundamentată pe conținut Sfintei Scripturi susține faptul că omul trăiește pe pământ doar o mica parte a existenței sale, urmând ca după moarte  să fie judecat, iar apoi să intre în veșnicie.  Avem mărturia Sfântului Apostol Pavel, în Epistola către Evrei:  „oamenilor le este rânduit să moară o singură data, iar după aceea vine judecata” (Ev. 9, 27).  Înțelegem că este un punct de trecere între viața aceasta scurtă, pământească și nesfârșita viață în bucuria luminii lui Hristos. Așadar, ea nu este decât bucurie pentru noi creștinii, după cum Apostolul spune: „pentru mine viața este Hristos, iar moartea, un câștig” (Filipeni 1,21).

Anunțarea pieirii a fost făcută ca un advertisement primului om. „Iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mănca din el, vei muri negreșit” (Fc. 2, 17). După săvârșirea păcatului urmează imediat și pedeapsa: „În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până cînd te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ  te vei întoarce” (Fc. 3,19).

Moartea trupească este prin urmare, o consecință a păcatului strămoșesc. Oamenii îi rămân supuși și după renașterea baptismală, în virtutea spiritualității universale cu Adam cel căzut: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” (Rm. 5, 12). Ea va dăinui până la Parusia Domnului, când trupurile celor vii vor fi îmbrăcate în nestricăciune și nemurire, iar ale celor morți  vor fi readuse la viață și reunite în sufletele respective, spre a se înfățișa împreună la judecata din urmă.

Prăbușirea stăpânirii pe care moartea o are asupra neamului omenesc a avut loc ȋn momentul când Iisus Hristos a acceptat de bunăvoie moartea pe cruce și a înviat din mormânt. Credința creștină în învierea trupurilor nu se întemeiază doar pe cuvintele Scripturii și ale Sfinților Părinți, ci mai ales pe Învierea Mântuitorului, pe care au adeverit-o martorii arătărilor:  „Dumnezeul părinților nostri a înviat pe Iisus, pe care voi L-ați omorât, spânzurându-l pe lemn (…) și suntem martori ai acestor cuvinte noi și Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a dat celor ce Îl ascultă” (F.A. 5, 30-32).

Pentru noi, eliberarea din stăpânirea morții nu este legata doar de Parusia Domnului. Libertatea a fost redobândită odată cu jertfa de pe Golgota și cu minunata Înviere a lui Iisus Hristos. Această rupere de căderea strămoșească se reactualizează în fiecare dintre noi prin taina Botezului.

Privit în lumina Învierii Mântuitorului și  în perspectiva făgăduințelor Lui, fenomenul morții trupești nu mai poate fi identificat cu dispariția în neant și cu teama. Pentru cei ce ascultă cuvântul Evangheliei, pieirea trupului nu mai este nici o înfrângere, nici o pierdere, ci o biruință și o bucurie. Acestea din doua motive: ea face mai întâi să înceteze pentru totdeauna tirania păcatului și teama de moarte: „să izbăvească pe acei pe care frica morții îi ținea în robie pe toată viața” (Ev. 2,15), iar mai pe urmă, să prilejluiască intrarea sufletului într-un nou mediu de viață, în cereasca Împărăție a Lui Iisus Hristos: „Căci pentru mine viața este Hristos, iar moartea un câstig” (Flp. 1,21). Pentru că înțelegem rolul de „ușă” spre o nouă viață, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nu este cum să ne salvăm trupul de legea universală a „stingerii” sau cum să o amânăm, ci cum să ne pregătim pentru Întâlnirea cu Iisus Hristos la Judecata Particulară, după despărțirea sufletului de trup, și apoi la cea universală, în urma Învierii de obște. Răspunsul trebuie să îl căutăm în fiecare zi a vieții noastre, și aceasta cât mai devreme, „căci vine noaptea când nimeni nu mai poate lucra” (In. 9,4). Prin acțiunea ei, în chip paradoxal, moartea se prăbușește pe ea însăși, făcând să-i scape prada pe care pusese stăpânire prin păcat și să-i prilejluiască trecerea în cealaltă viață.

Cu toate astea, depăsirea vieții carnale, nu înseamnă automat o trecere la fericirea eternă. Pentru cel ce și-a dus viața în răutate, momentul imediat următor este unul al durerii. El nu va primi  bucuria eternă, așa cum se întâmplă cu cel lipsit de viclenie, ci va îmbrățișa chinurile veșnice. Toți avem în minte imaginea bogatului nemilostiv și a locului  foarte fierbinte și dureros, de unde el îșî ridică ochii, cerând un deget umezit în apă, căci rău îl chinuie văpaia. Trebuie să vedem ca un tablou toate acestea de mai sus. Raiul și iadul nu sunt locuri definite spațial ci stări în care sufletul nostru se va regăsi. Spunem că raiul este o bucurie, pentru ca ne întalnim cu Hristos. Și ca să înțelegem cât de mare este bucuria aceasta, să ne gândim la intensitatea revederii unui prieten drag, la emoția sărutului mamei după o lungă plecare sau la liniștea sufletească dată de îmbrățișarea tatălui. Dacă acestea fac ca inima noastră să înflorească în starea de dragoste și pace, cum să fie oare apropierea de sfinți sau de Dumnezeu. Pentru a cunoaște chinul iadului, să ne îndrptăm atenția spre durerea pierderii unui prieten alături de care ai zidit multe amintiri, de tristețea pasului făcut după pragul casei, având în spate mama, ce își udă obrajii cu lacrimi, rugându-se să vă întoarceți cu bine, sau la mustrarea din sinea noastră când îi greșim tatalui. Dacă acestea sunt așa de grele, cum sa fie oare îndepartarea de Dumnezeu cel iubitor? Acesta este iadul.

Raiul a fost inaugurat prin jertfa lui Hristos, și prin Înviere, mai exact, atunci când El   S-a pogorât în locuința morților și a sfărmat încuietorile ușiilor. Până la acest moment, sufletele celor trecuți din această viață se duceau într-un loc numit sheol.

În mentalitatea evreilor, sheolul  și moartea au o mare importanță. Și ei primeau cu durere acest eveniment. Durere lor trebuie înțeleasă de către noi, căci ei nu aveau bucuria izbăvirii prin Dumnezeu Fiul. În cartea Geneza găsim scris despre patriarhul Iacov, că: „toți fii și toate fiicele lui au venit ca să-l mângaie; dar el nu vroia să primească nici o mângâiere, ci zicea: ‹‹plângând mă voi pogorî la fiul meu în locuința morților››. Și plângea astfel pe fiul său” (Fc. 37, 35). În cartea a doua a Regiilor, capitolul 12, este evidențiat într-un mod deosebit felul de primire a unei astfel de vești dureroase:  „Apoi s-a dus Natan la casa sa, iar Domnul a lovit copilul pe care i-l născuse lui David femeia lui Urie şi acela s-a îmbolnăvit.  Şi s-a rugat David Domnului pentru copil, a postit şi, ducându-se deoparte, a petrecut noaptea întins pe pământ. Atunci au intrat la el bătrânii casei lui ca să-l ridice de la pământ, dar el n-a voit şi nici n-a mâncat pâine cu ei. După şapte zile a murit copilul şi slugile lui David se temeau să-i spună că a murit copilul. Căci ei îşi ziceau: ‹‹Când copilul era încă viu şi noi îl mângâiam, el nu ne băga în seamă; cum să-i spunem acum: A murit copilul? Ar putea să facă vreun rău››. Dar văzând David că slugile sale şoptesc între ele, a priceput că a murit copilul şi le-a întrebat: ‹‹A murit copilul? A murit››, i s-a răspuns. Atunci David s-a sculat de la pământ, s-a spălat, s-a uns şi şi-a schimbat hainele şi s-a dus în casa Domnului şi s-a rugat. Întorcându-se apoi acasă, a cerut să i se dea pâine şi a mâncat.  Şi i-au zis slugile: ‹‹Ce va să zică aceasta? Când copilul era încă în viaţă, ai postit, ai plâns şi n-ai dormit; iar după ce copilul a murit, te-ai sculat, ai mâncat şi ai băut?›› ‹‹Câtă vreme copilul era viu, a zis David, am postit şi am plâns, căci socoteam: Cine ştie, poate mă va milui Domnul şi va trăi copilul. Dar acum el a murit; de ce să mai postesc? Îl mai pot eu, oare, întoarce? Eu mă voi duce la el, iar el nu se va mai întoarce la mine››".  

Din doctrina despre suflet, iudeii știau că după trecerea din această viață, spiritul lor va ajunge într-un loc al umbrei, „o țară de întuneric și neorânduială, unde lumina e totuna cu bezna” (Iov.  10, 22), o cavernă rece și întunecoasă din adâncul pământului, loc pentru vecie (Iov. 7, 9-10). În acest loc sumbru, sufletul nu mai are o viață asemănătoare cu cea de pe pământ și cu atât mai puțin superioară acesteia, căci aici, morții sunt închipuiți ca niște umbre rătacitoare, de unde nu se mai pot întoarce. „Potrivit credinței în nemurirea sufletului, după moarte sufletele oamenilor ajung în Șeol de unde așteaptă să fie scoase de Dumnezeu, unele la viața veșnică, altele la osânda veșnică” așa aflăm dintr-un dicționar de arheologie.

Acest sălaș al morților a fost imaginat ca ceva adânc „sub pământ” (Iov 11,8), „o împărăție a morților”, în care nimeni dintre cei vii nu poate ajunge. Viața de aici este fără activitate și fără consistență. Este o stare de dormitare sau semiconștiență. Cei ce locuiesc în seol poartă numele de refraim, ce se traduce prin umbră, rămânând închiși pentru pururea căci, șeolul are porți care se închid de îndată ce intra sufletele, spre a nu mai iesi. Profetul Osea spune că acesta are stăpânire puternică asupra celor de acolo (13, 14). Căldura Domnului dispare, omul suferind din lipsa legăturii divino-umane: „ca de niște oameni răniți ce dorm în mormânt, de care nu ti-ai mai adus aminte și care au fost lepădați de la mâna Ta” (Ps. 87,5). La fel de arzător este și faptul că în lipsa oricărei conectivități dintre viață și moarte, cel trecut din lume, nu se mai poate gândi la Dumnezeu: „oare morților vei face minuni? Sau cei morți se vor scula și Te vor lăuda  pe Tine? Oare va spune cineva în mormânt mila Ta și adevărul Tău în locul pierzării? ” (Ps. 87, 11-13). Cu toate acestea, puterea nemărginită a lui Dumnezeu este cunoscută și de cei dinaintea lui Hristos: „Domnul omoară și învie; el coboară la locuința morților și iarăși scoate” (I Regi. 2,6),  ei trăind cu o nădejdea eliberării (Ps. 48, 16).

Încredera iudeilor că viața nu se va opri aici, pe pământ, este scoasă în relief de cultul dezovoltat  și de grija față de trupurile celor decedați. Ritualul lor de înmormântare se numea ș,iva, tinând șapte zile. Rigurozitatea obiceiului este dovedită de faptul că este păstrată și astazi cu sfințenie, neîndeplinirea lui ducând la ruperea de comunitate.

Cinstea dată persoanei pe când era în viață se păstrează și după plecarea suflării: imediat după moarte, rudele sau prietenii închideau ochii  și gura celui decedat (Fc. 46,4) și totodată îi dădeau ultima sărutare (Fc. 50,1). Trupul mortului era considerat necurat, de el atingându-se pentru a-l spăla și pentru a-l îmbrăca în tharihm (giulgiul alb) doar membrii familiei. Tot aceștia aveau cea dintâi obligație de a ține doliu prin boget, plânset, ruperea veșmintelor, șederea în praf și îmbrăcarea unei haine negre. Din cauza climei, înmormântarea se făcea îndată după deces în morminte pregătite în afara cetății, excepție făcând regii și profeții.

 

 

 

 

spacer


Cosul meu

Cosul de cumparaturi nu contine produse.

Website detinut de CASA FUNERARA SF. NECTARIE SRL, CIF: 30963630, Reg.Com: J23/3403/2012